Când eram copil, credeam în Moș Crăciun. Odată cu maturizarea intelectuală și cu întrebările potrivite, am înțeles adevărul. Pentru că absența argumentelor a devenit ea însăși un argument pentru a demonstra absența acelui lucru.

Cum a luat naștere viața? Cum s-au format legile fizicii? Există un început și un sfârșit? Este ceva după moarte? Recunosc că la acestea și multe alte întrebări nu încă știm nici un răspuns. Iar ceea ce nu știm ar trebui să căutăm să aflăm. Credința, de multe ori, blochează și declară păcat curiozitatea. În trecut, oamenii credeau că Zeus provoacă tunete și fulgere. Dacă ne-am fi oprit la această explicație, nu am fi ajuns niciodată să înțelegem lumea. De fiecare dată, necunoscutul a fost umplut cu explicații divine, până când cunoașterea a oferit răspunsuri mai bune.

Dumnezeu ar putea fi o explicație pentru ceea ce nu cunoaștem încă. Sau că el este în control la toate. Nu resping această posibilitate. Dar există o diferență între a accepta o ipoteză și a o transforma în adevăr absolut. Pentru ca un adevăr să fie absolut, am nevoie de argumente logice și coerente.

Nu mi se pare transparent faptul că Dumnezeu ar vrea să facă cunoscut, dar în același timp comunicarea sa este confuză și accesibilă doar „unora” mai speciali. Faptul că o singură carte, Biblia, a generat mii de religii contradictorii ridică un semn de întrebare serios. Un Dumnezeu atât de inteligent care a creat universul cu tot ce este în el și viața ar fi putut găsi un mod clar și lipsit de ambiguitate de a se face cunoscut.

Există și probleme de incompatibilitate greu de ignorat: dacă Dumnezeu își cunoaște toate deciziile viitoare, liberul arbitru devine discutabil; dacă lumea este prea complexă pentru a fi rezultatul întâmplării și are nevoie de un creator, același argument se aplică și creatorului, ducând la un regres infinit; nu înțeleg cum un Dumnezeu atotputernic și atotiubitor poate rămâne nepăsător față de suferință, boli genetice și cataclisme naturale. Dacă nu intervine, fie nu poate, fie nu vrea. În ambele cazuri apare o limitare. Dorește să-l cunoaștem dar nu se face cunoscut deși este extrem de inteligent. A creat iadul a să ne trimită acolo dacă nu credem în el. Eu îl caut atât de mult și nu-l pot găsi pentru că nu este evident, și ca pedeapsă pentru viața mea morală și dorința sinceră de a-l căuta el mă va trimite în iad.

Rugăciunea nu pare să funcționeze constant ci pare mai mult o probabilitate. Iar scrierile religioase, care pretind origine divină, conțin contradicții, erori istorice și inexactități științifice. Eroarea nu poate fi o calitate a perfecțiunii. Iar dacă cartea divină a unei religii conține erori, atunci întreg fundamentul unei religii întregi se clatină. Și din cauza asta, căutarea merită să fie o opțiune. Și dumnezeu cred că va aprecia o inimă care caută atât de sincer să-l cunoască și să-l înțeleagă. 

Cu toate acestea, am speranță. Spun doar că nu am suficiente dovezi pentru a avea certitudine. Însă acest lucru nu mă îndepărtează, ci mă motivează să continui să mai caut. Îmi place să cred că există sens dincolo de această viață, dar nu pot demonstra asta, de aceea pot zice doar că sper. 

Și acest lucru nu mă face mai puțin moral, pentru că moralitatea nu depinde de dogmă. Moralitatea și stoicismul izvorăsc, în primul rând, din responsabilitate și din necesitatea socială de a conviețui. Este mai important modul în care relaționăm unii cu alții decât ceea ce credem despre necunoscut. Oamenii pot trăi împreună cu mai mult succes atunci când există facere de bine, dragoste și înțelegere, decât atunci când sunt ancorați în seturi de credințe rigide și irevocabile.

Cred că este dumnezeiesc tot ceea ce conține dragoste, bunătate, onestitate, intenții bune și toate celelalte valori care fac viața mai demnă. Totuși, datorită influenței creștine încă de la începuturile vieții mele, mă pot defini ca un creștin cultural, bazat pe aceste valori comune. Înțeleg, de asemenea, rolul psihologic al credinței și nevoia profund umană de sens pe care aceasta o poate oferi. Recunosc că mediul creștin este, în zilele noastre, unul dintre spațiile în care există o probabilitate mai mare de a întâlni oameni care posedă aceste calități morale. De aceea aleg să mă definesc prin valori comune, nu prin dogme absolute.

Sunt sincer cu mine în primul rând. Sunt multe găuri în înțelegerea mea a lumii (limite personale dar și universale) și asta mă motivează să continui să caut și să sper că voi găsi răspunsuri. Sunt deschis să-mi schimb viziunea dacă voi găsi argumente mai bune și cred că peste câțiva ani voi înțelege anumite lucruri mai bine pentru că voi evolua. Dar prefer să nu accept o credință fără a pune întrebări și a găsi răspunsuri care să mă convingă. Și dacă, în această căutare sinceră a mea, îl voi descoperi pe Dumnezeu, îl voi accepta cu toată inima și asta va fi cea mai extraordinară descoperire.